Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poarta cerului ciclul Străbătând secolele

        de Éric-Emmanuel Schmitt

(fragment)

Traducere din franceză de Doru Mareş

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Éric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Moličre, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieţi (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ — Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrăşa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin (2018) şi Félix şi izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. Éric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) şi Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în faţa oglinzii, în 2013, Papagalii din Piaţa Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei şi Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 vede lumina tiparului Jurnalul unei iubiri pierdute, emoţionantă relatare a despărţirii de mamă, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul volum al ciclului Străbătând secolele, Paradisuri pierdute, iar în 2022, al doilea volum, Poarta cerului. Lui Éric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii şi distincţii literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

Poarta cerului, al doilea volum din ciclul Străbătând secolele, continuă aventura unică a lui Noam, care îşi caută iubirea de-a lungul epocilor, uneori martor, alteori protagonist al momentelor istorice decisive. Cartea este o amplă şi plină de culoare evocare a Mesopotamiei, leagănul civilizaţiei.

„Un roman plin de vrajă, cu multiple influenţe şi izvoare.” (Lire – Magazine Littéraire)

„Formidabila şi voioasa erudiţie a lui Éric-Emmanuel Schmitt cucereşte cititorul. Aşteptăm al treilea volum.” (La Vie)

 

— Curând, Noam, curând…

Noura mi-o promisese, iar eu, liniştit, mă bucuram la gândul că în curând o să locuim în vale.

Gelozia se domolise. Cum o spionasem în trecut, ştiam de-acum că Noura trăia împreună cu o servitoare la hanul care oferea găzduire cărăuşilor.

Ascuns în vârful unui brad stufos, le-am observat venirile şi plecările. Bărbaţi apărând din mai multe direcţii, căci clădirea era situată strategic, la intersecţia a cinci cărări abrupte şi a două râuri, de unde pornea un drum larg. Unii veneau cu bărcile, dar cei mai mulţi soseau pe jos. În grupuri de şase până la treizeci, cu măgari încărcaţi cu baloturi, cu ciomege în mâini, cu armele la şold, cu un baros bătându-le coapsa. Feţele lor murdare, uscate, pline de cicatrici, afişau neîncredere, fiind mereu la pândă până când ajungeau la han; acolo, un membru al expediţiei se aşeza de pază afară, cu un ochi la marfă şi cu altul supraveghind împrejurimile, temându-se de vreo escrocherie, vreun furt sau vreo încăierare. Cu totul altfel decât aceşti indivizi greoi, bondoci, care aduceau minereu de cupru sau de cositor, erau călătorii înalţi, care-şi afişau figurile pline de nobleţe, cu nasul drept, a căror privire de smarald contrasta cu tuciuriul cailor; niciodată nu am întâlnit fizionomii de o aşa frumuseţe aspră. În timpul unei discuţii, Noura mi-a spus că aceşti domni transportau pietre preţioase, lapis-lazuli, din „ţările munţilor care se cutremură“, de departe, ţările Soarelui-Răsare1.

În aşteptarea mutării, m-am apucat să studiez plantele, un mod de a nu fi prea departe de Noura când aceasta mergea să se ocupe de han, dar şi pentru că moştenisem această preocupare de la tatăl ei, Tibor.

Nu căutam ceva anume. Neavând pe mână niciun bolnav, nu puteam experimenta virtuţile unei anumite ierbi, bulb ori rădăcină. Aşa că m-am concentrat asupra Spiritelor: ce spuneau Sufletul cedrului, Nimfele izvoarelor din împrejurimi, Dumnezeul anemonei albe cu miez aurit, Demonul grozamei cu ţepi? Practicam meditaţia aşa cum mă învăţase Tibor, acea deconectare a creierului care, încetând să mai dorească, să consume, să întreprindă, abandona orice raport de utilitate cu universul, lăsându-se pătruns de forţele acestuia.

Mergeam deseori la un copac anume, un imens pin care îşi ţinea speciile înrudite la o distanţă respectuoasă, ridicându-se amplu deasupra lor. În partea de jos, trunchiul voluminos se împodobise cu crăci rare, ca şi cum s-ar fi dorit inaccesibil, apoi se subţia, înălţându-se până la nori, cu ramuri din ce în ce mai dese, atât de sus încât nu reuşeam să-i zăresc vârful. Vigoarea pinului mă impresiona. Chiar întorcându-i spatele, îi simţeam prezenţa, mă chema, insista, iar eu reveneam la el; îmi cerea să mă reîntorc, să-l mângâi, să-l cuprind în îmbrăţişare, să mă întind la poalele lui. Culcat pe un pat moale de ace în descompunere, rămâneam treaz, în continuă stare de agitaţie, ca în transă. Îmi doream să plec, dar autoritatea lui mă soma să rămân. Mă prindea în mrejele sale. Numai foamea care făcea să-mi chiorăie maţele mă smulgea de sub dominaţia lui.

Nu mi-am dat seama ce influenţă avea asupra mea până când un incident m-a lămurit.

Pe când mă îndreptam spre umbra copacului, un fulger roşcat mi-a trecut printre picioare: un pui de veveriţă, excitat de ziua strălucitoare, a zbughit-o spre scorbură. Atras de micuţul animal, m-am luat după el – în mod bizar, nu am văzut niciodată vreo veveriţă fără să mă iau după ea, ca şi cum partea arhaică din mine şi-ar fi regăsit reflexele. S-a suit pe trunchi agăţându-se cu ghearele, deloc intimidată de măreţia copacului, urcându-se pe scoarţa acestuia, rapidă, agilă, suind în zigzag, mişcându-şi întruna coada stufoasă. Imediat m-am apucat să mă caţăr şi eu după ea.

Dar, vai, copacul nu m-a lăsat s-o fac. Scoarţa mi se împotrivea, lipicioasă ici, vâscoasă colo, sfărâmicioasă, aspră, cu forme neregulate, friabilă. Aveam impresia că ramurile se retrăgeau într-adins, îndepărtându-se de picioarele mele, de neatins, deloc la îndemână. Zărind veveriţa care sărea, veselă, pe deasupra mea, mi-am continuat totuşi ascensiunea. Profitând de o cracă mai groasă, am pus piciorul pe un cocoloş şi-am înţeles prea târziu ce greşeală făcusem: un cuib de viespi! Roiul a ţâşnit, negricios, asemenea unui vârtej, furios, năpustindu-se asupra mea. Cu mâna rămasă liberă încercam să alung insectele, însă roiul nu-mi dădea pace, combatanţii mi-au luat cu asalt faţa, pieptul, picioarele, câteva năvălindu-mi în păr. Înţepau, bâzâiau, mă hăituiau, pişcăturile veneau una după alta, ameninţând să mă facă să-mi pierd echilibrul. Înspăimântat, am dat să cobor cât mai repede, zgâriindu-mă, jupuindu-mi pielea, rănindu-mi degetele, răsucindu-mi gleznele; am sărit pe pământ, rămânând lat, cu braţele încrucişate. În acel moment, un schelălăit ascuţit m-a împietrit şi un fel de săgeată stacojie a căzut din albastrul cerului: veveriţa s-a prăbuşit lângă mine, pe covorul de ace, gemând, ţeapănă, sfărâmată, cu privirea moartă.

M-am năpustit spre râu. M-am aruncat în apă pentru a face să se înece viespile care, turbate, mi se agitau în păr. A trebuit să mă scufund timp îndelungat pentru ca prizonierii să fie imobilizaţi… Scăpat de ele, cu capul umflat de la înţepături, m-am dus la cascadă pentru a-mi potoli arsurile în apa îngheţată. Odată întremat, am alergat într-un suflet până la un câmp cu pătlagină, am adunat frunzele de forma urechii de iepure, le-am frecat între palme şi mi le-am lipit de pielea capului; deşi ameţit, am simţit o alinare instantanee. Apoi am căutat nişte goneşte-dracii2, acele flori galbene care se hrănesc cu soare şi se răstesc la orice urmă de umbră. Am mers de-a lungul unui pârâu până am ajuns în mijlocul unei pajişti deschise, umplând o desagă întreagă, după care m-am întors în grotă. Am separat petalele de tulpini: din primele am făcut o infuzie, iar pe celelalte le-am pus la macerat şi m-am uns cu preparatul roşiatic.

În ziua aia, m-am bucurat că Noura nu era prin preajmă; faţa tumefiată, umflată în urma zecilor de înţepături, ar fi înspăimântat-o, iar recentul tratament pe care mi-l administrasem – rădăcini tăiate de praz cu care îmi frecasem locurile care îmi provocau mâncărime – mă făcuse să put…

Pinul îşi arătase adevărata faţă: aceea a unui tiran. Nu atrăgea decât pentru a subjuga, nu primea pe nimeni, detesta să se joace cu el cineva, cu atât mai mult să fie folosit. Nu doar că îndepărtase toţi ceilalţi arbori de acelaşi fel din jur, creând un luminiş în mijlocul căruia trona, dar m-a respins şi pe mine, şi a scăpat şi de veveriţă. Dacă un copac plin de generozitate adăposteşte albinele cu a lor miere, acest copac războinic nu găzduia decât viespi, aşa cum un despot întreţine soldaţi.

A doua zi, Noura a râs pe săturate de păţania mea, amuzându-se de felul cum arătam – „Un porc cu coamă!“ –, ocupându-se de părul meu – cu siguranţă, pasiunea ei –, sub pretextul că trebuiau scoase acele din piele.

— Rece-cald, rece-cald: ăsta-i procedeul.

Ea care, spre disperarea lui Tibor, încurca plantele şi virtuţile acestora, reţinuse metoda: să încălzeşti pielea pentru a destinde locul, extrăgând corpul străin, după care să o răcoreşti pentru a o face să se vindece. Noura a fiert apă, a turnat-o într-un burduf, mi-a lipit plosca fierbinte de cap, mi-a râcâit apoi pielea cu ajutorul unui stilet din os, după care m-a trimis să mă clătesc la cascadă. Şi-a ţinut-o tot aşa, de şase ori. La final, parc-aş fi fost beat.

— Gata!, a conchis ea, mândră, aranjându-mi părul.

De la tatăl ei, Noura moştenise pasiunea de a îngriji, nu şi cunoştinţele necesare. Pe arcă, în timpul potopului, era tot timpul grijulie, folositoare, miloasă, plină de compasiune; faţă de mine, a dus altruismul şi mai departe, veghindu-mă preţ de mai multe generaţii întregi; după acest atac neprevăzut al viespilor, i-a făcut o plăcere nebună să mă dădăcească. Ciudata Noura, plină de contradicţii, leneşă când venea vorba să înveţe, neobosită de îndată ce era necesar să aplice, într-o zi nepăsătoare, în alta ponderată, extrem de inteligentă, după care complet superficială.

Am lăsat baltă pinul imens şi m-am aplecat asupra pietrelor, dorindu-mi să obţin nişte amulete. La acea vreme, oamenii purtau coliere spre a fi protejaţi, talismane cu proprietăţi ocrotitoare, locuite de Spirite benefice, cadouri de la părinţi, prieteni, vrăjitori. Le primeau cu încântare, încrezându-se mai mult în donator decât în dar. Însă Tibor mă făcuse să trec dincolo de această nerozie: „Eşti sensibil, trebuie să devii şi conştient.“ Graţie reveriei, experienţei şi meditaţiei, m-a făcut să învăţ cum să sesizez energia pietrelor. Când strângeam în pumn o rocă, îi percepeam radiaţia, acel ceva care se transmitea de la mineral la mine, dar mai ales îi simţeam vibraţia cum îmi parcurgea muşchii, membrele, organele, ajungând până la locul asupra căruia forţa acesteia avea să acţioneze, să repare şi să vindece.

După zile-ntregi petrecute în patru labe, scormonind, m-am oprit la turmalină şi cuarţ. Încântat, le-am sculptat în formă de perle şi le-am înşirat pe aţă: turmalina neagră, pacificatoare, avea să-mi domolească nerăbdarea de a fi din nou cu Noura, pe când cuarţul trandafiriu avea să-mi întreţină flacăra pasiunii.

Într-o dimineaţă, Noura m-a anunţat:

— Mâine!

Am privit-o lung fără a înţelege ceva. Zâmbea, strălucitoare.

— Mâine cobori la han. Vom locui împreună.

Paralizat de fericire, am bolborosit:

— De ce nu astă seara?

A chicotit şi mi-a răspuns:

— Negociezi acum, Noam? De ce nu poimâine?

I-am sărutat mâinile.

— Mâine e perfect!

A pornit pe cărarea ce ducea în vale şi, făcându-mi cu mâna, mi-a aruncat:

— Te aştept la răsăritul soarelui, iubirea mea.

M-a năpădit un sentiment de eliberare. De-a lungul lunilor în care Noura venea cu regularitate să mă viziteze în grotă, fusesem pus la încercare: cântărea dacă meritam să vin la han să trăiesc alături de ea, mă judeca, oscila, amâna. În sfârşit obţinusem victoria!

Plin de neastâmpăr, fericit, am simţit atâta energie clocotindu-mi în vine că, pentru a găsi o ieşire, am înotat, am alergat, am dansat până n-am mai putut să suflu. Degeaba, niciun exerciţiu fizic nu avea darul de a mă slei de puteri! Forţele vitale exultau în picioare, braţe, gât, tâmple. Nu mă mai puteam stăpâni.

Atunci mi-a venit o idee: ochii de căprioară! De vreme ce aveam să părăsesc acest paradis natural, trebuia să sărbătoresc plecarea printr-o acţiune specială: ochii de căprioară!

Încă de la începutul şederii mele, sesizasem lujerii lungi ajungându-mi până la înălţimea capului. Toată lumea evita aceste boabe tenebroase, violacee, bântuite de un demon otrăvitor. Dacă le ronţăiau, oamenii aveau parte de o moarte violentă; rozătoarele, deşi se-mbolnăveau, scăpau; numai melcii şi păsările le suportau, însă fuseseră copii care muriseră mâncând melci sau păsări care le înghiţiseră. Acestei plante i se spune „ochi de căprioar㓠din două motive: fructul negru, rotund, lucios, seamănă cu un ochi de căprioară; înghiţirea acestuia dilata pupilele, umbrea fundul ochilor, astfel încât aceştia deveneau de o singură culoare, strălucitori, seducători, ca ai unei căprioare3.

Mai priceput decât contemporanii săi, Tibor m-a iniţiat în tainele acestor boabe. Înghiţirea lor ducea la intoxicare, provocând greaţă, vomă, creşterea ritmului cardiac, dificultăţi de respiraţie, convulsii, dar boabele se dovedeau un drog magic dacă erau puse pe mucoase. „Pe buze, pe cur, pe vulvă“, mi-o repeta Tibor, care colecţiona facilitatori care să facă mai rapidă comunicarea cu Spiritele, în mod special macul şi cânepa4, de care devenise dependent şi a căror folosire mi-a interzis-o. În compania lui, sub o salcie de pe malul Lacului, aveam totuşi dreptul la ochii de căprioară. Ne-am pus pulpă de fruct pe buze şi am fost cuprinşi de plăcute halucinaţii: diverse elemente din natură dansau, cântau, ne şopteau secretele…

Îmi doream ca, pentru o ultima oară, să mă contopesc cu această privelişte pe care aveam să o părăsesc.

Având zece fructe culese cu grijă, m-am aşezat în genunchi în mijlocul unui promontoriu stâncos, care domina valea înverzită, descoperind privirii munţii din împrejurimi şi oferind o vastă întindere azurie: locul perfect pentru a întâmpina viziunile.

Am strivit o boabă, am apucat pulpa cu buzele şi-am aşteptat.

Să fi fost prea grăbit? Mi se părea că efectul întârzie. Că nu o să mai apară.

Am repetat operaţiunea cu o a doua boabă, cu care mi-am frecat buza de sus. Nici după asta, deşi spionam ce se petrecea în interior sau la exterior, nu s-a întâmplat nimic.

Descumpănit, am examinat cu atenţie bobiţele cărnoase pe care le culesesem. Să mă fi înşelat? Să le fi confundat cu afinele? Am spart una între dinţi. Substanţa asemănătoare vinului, dulce, care, împroşcându-mi gura, nu părea a fi afină, m-a liniştit; am înghiţit-o din reflex.

Tot nimic.

Mi-a trecut prin minte o ipoteză: oare nemurirea să mă fi schimbat? Cu siguranţă, aveam nevoie de o doză serioasă. Oricum n-am să crăp… Fără să mă gândesc, am înghiţit un pumn întreg. Nicio reacţie. Facilitatorii lui Tibor nu-şi mai făceau efectul…

După câteva clipe, m-a secerat un spasm. Nişte crampe mi-au sfâşiat stomacul. Am încercat să vomit. Prea târziu! Ochii de căprioară mă înhăţaseră.

M-am întors pe spate, inima-mi bătea de să-mi sară din piept, pielea mi se usca, abia de mai puteam să respir, nu mai izbuteam să înghit… şi halucinaţiile au pornit.

Urmarea nu am să o povestesc, pentru că memoria păstrează puţine urme şi cele câteva frânturi fie îmi fac silă, fie mă înspăimântă.

Trei zile a durat starea aceea. Trei zile în care nu m-am putut smulge de pe promontoriu, mai întâi paralizat, apoi în stare de prostraţie. Trei zile în care au alternat angoasa şi crizele de râs, frica şi bravura, furia şi luxura. Trei zile în care m-am dovedit de necontrolat în orice ipoteză.

În adâncul fiinţei mele, neputincioase, o instanţă lucidă număra răsăriturile, apusurile, nopţile, reamintindu-mi că Noura mă aştepta. Or, corpul meu, pe stâncă, acolo, cântărea mai ceva decât bronzul, nu eram în stare să ridic un picior, un deget sau o pleoapă.

La finalul celei de-a treia zi am reuşit să mă ridic în capul oaselor, cu membrele pline de vomă şi de excremente. Încă un pui de somn se impunea totuşi.

În zori, eram în picioare.

M-am spălat la cascadă. Ruşinea care se adăuga epuizării îmi făcea gesturile stângace. Am reuşit să mă aranjez totuşi şi-am şters-o în direcţia văii.

Am zărit acoperişul de paie. Văzând hanul, mi-a revenit bucuria şi, asemenea unui val care spală pietrele, mi-a măturat gândurile lugubre.

— Noura!

M-am apropiat de construcţia din lemn.

— Noura! Am sosit!

Grăbit s-o îmbrăţişez, am deschis uşa şi m-am năpustit înăuntru.

— Noura!

Camera era goală.

M-au năpădit cele mai rele presimţiri. M-am repezit prin unghere, cotloane, după draperii, după paravanele de stuf. Nici vorbă de rochii, pantofi, bijuterii. Nici de parfumuri, nici de unguente. Nici de cufere. Nicio urmă.

Noura plecase.

 

1 Aceşti bărbaţi erau afgani care veneau din Asia Centrală, din Mehrgarh până în Pakistan, de la mai mult de o mie cinci sute de kilometri, sau din Sar-i Sang, din provincia Badakhshan din Afganistan. Când Noura spusese „munţii care se cutremură“, se referise fără îndoială la cutremurele care zgâlţâie frecvent acele zone. Caravanele cărau lapis-lazuli, piatra albastră de peste mare, presărată cu stropi aurii, care a fost atât de râvnită de-a lungul acestui mileniu.

2 I se mai spune şi pojarniţă pentru calităţile sale exorcizante: Goneşte-dracii alungau spiritele rele care împiedicau omul să trăiască, fie noaptea – insomnie, fie ziua – melancolie. Însă Tibor mai remarcase că Goneşte-dracii vindeca plăgile cauzate de înţepătură, infecţie sau arsură; mă învăţase să o folosesc pentru proprietăţile sale cicatrizante, antiinflamatorii şi antiseptice.

3 Numele actual al „ochiului de căprioar㓠este „beladonă“, ceea ce înseamnă aproape acelaşi lucru. Într-adevăr, în timpul Renaşterii, italiencele elegante foloseau sucul pentru a atrage toate privirile. Pentru că atropina pe care o conţine dilată pupilele şi face ochii negri, profunzi – ochi de căprioară, aceia pe care îi avem toţi în momentul orgasmului –, acestea îşi puneau câteva picături de infuzie sub pleoape, sau o compresă, devenind astfel irezistibile „femei frumoase“, „belledonne“ în italiană. De altfel, beladona nu doar că le făcea doar frumoase, dar şi dezinhibate, prin efectul său psihotrop. Din nefericire, luată în cantitate mare, le aducea la nebunie, dacă nu chiar la moarte. În toate timpurile, cochetele au flirtat cu moartea.

4 Care conţin opiu şi, respectiv, canabis.

Nr. 01 / 2023
Plânsul demiurgic al poeziei lui Ion Munteanu
de Florian Copcea

Inseparabilitatea faptelor şi valorilor
de Gabriel Coşoveanu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din 7 decembrie 2022

Grajdurile literaturii
de Cătălin Pavel

Regele Ferdinand – un portret pe voci
de Simona Preda

Dezordinea e binevenită (2)
de Gheorghe Grigurcu

O paralelă
de Nicolae Prelipceanu

Premiile Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2021

Un procuror vorbeşte. Memorie, istorie şi mai ce?
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet. Platon (3)
de Cristian Pătrăşconiu

Atracţia contrariilor
de Dumitru Ungureanu

In memoriam Daniel Vighi

Câtă luciditate, atâta alienare
de Savu Popa

Şedința Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din 7 decembrie 2022

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din 7 decembrie 2022

Despre înalta pedagogie a poeziei
de Gabriel Nedelea

Narcoza poveştilor
de Gabriela Gheorghişor

Siberia de la capătul drumului
de Traian Dobrinescu

Pentru mine, Enescu e ca un vis împlinit altuturor românilor!
de Toma Enache

Care a fost cea mai frumoasă carte citită în 2022?
de Simona Preda

Povestiri despre oamenii obişnuiţi ai lumii de azi
de Mihaela Albu

In memoriam Ion Vlad

Viaţa „noastră cea de toate zilele” apud Varujan Vosganian
de Valeriu Stancu

A fost ce-a fost
de Gela Enea

Cartea pe care o citesc: În ţara minunilor de Crisula Ştefănescu
de Constantin Voinescu

Teatrul ca rezistenţă: neaşteptate gesturi de curaj
de Daniela Firescu

Ispăşire şi iertare
de Viorica Gligor

In honorem Prof. univ. dr. Doina Negomireanu
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Iubirea de transfer sau despre dependenţa de tragic
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Poarta cerului ciclul Străbătând secolele
de Éric-Emmanuel Schmitt

Ion Ţuculescu, repere biografice inedite
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri